Vreau să învăț să stau

Nu știu cum sunteți voi,dar la mine așa se întâmplă de obicei. Gândurile devin repede planuri , planurile devin scopuri și proiecte. Fără număr, fără oprire, de-a valma și foarte variate uneori. Dorința de a le face pe toate e mare. Pe unele le duc la bun sfârșit, pe altele le mai amân,  chiar le abandonez. Dacă le pun unele lângă altele par că nu au legătură. Ce-are a face grădinăritul cu pictura pe sticlă, cu arhitectura de toate felurile, joaca cu puiu, educația în școli, scrisul pe blog și înotul? Îmi plac și le fac pe toate, umplând tot timpul pe care îl am la dispoziție.
Ce este pentru tine timpul liber? Timpul în care nu îți spune cineva ceea ce trebuie să faci? Sau timpul în care faci ceea ce vrei să faci? Acel cineva poți fi chiar tu. Și câteodată tu te obligi să faci ceea ce nu vrei de fapt.


Meditație. N-am reușit niciodată cu adevărat. Să îmi golesc gândurile. Să stau, ca badea din bancul acela:
-Ce faci bade, stai și cugeți ?
-Nu, numa' stau.
Și totuși ieri am experimentat o fărâmă de reușită. La noi acasă, acolo unde crește fasolea, se înalță căsuța și iarba e jumătate cosită. Să vă zic cum s-a întâmplat...
De voie, de nevoie, mă trântesc să mă odihnesc la umbra salciei, pe baloturi de paie, la câțiva metri de lac. La un moment dat aud zgomote fine, dar diferite, ale apei. Un stol de rândunele se răcoreau , atingând pe rând luciul apei, zburând în cerc și dansând în văzduh un balet de nedescris. Atât de frumoase, așa de liniștitor. m-am uitat fascinată la ele și până nu s-au regrupat în văzduh să plece în altă parte nu mi-am dezlipit privirea de la lac. Nici prin cap nu m-am gândit să fac o poză, aș fi pierdut momentul; de aceea acest post nu are poze ci doar trăiri exprimate în cuvinte.
Și atunci m-am gândit că aș putea să învăț să stau, uitându-mă la natură. Cu uitatul și văzutul e ca și cu auzitul și ascultatul. Degeaba aud, dacă nu ascult și nu înțeleg... degeaba  mă uit dacă nu văd și din nou, nu înțeleg. Și pentru a reuși să înțeleg e nevoie să fiu acolo, prezentă, să am răbdare și să îi acord timp. Acel timp despre care am vorbit mai sus, timpul meu liber.
Și am înțeles că de aceea nu știu să stau, fiindcă nu înțeleg că dacă stau, deși timpul se duce, primesc altceva în schimb pentru care nu e nevoie să lucrez ci doar să fiu atentă, să ascult, să văd, să înțeleg și să mă bucur.
Acolo, lângă balta noastră timpul e tot al meu.